Celor pe care nu am avut rabdarea sa-i descopar...

Ma-ntreb de ce e nevoie sa treaca un timp...ca sa-mi dau seama ca am avut langa mine OAMENI...(sa incerc o definitie: specie rara, pe cale de disparitie, de a carei protectie nu se ingrijeste nimeni!, capabila sa dea fara sa ceara, sa-si arate sufletul fara ocolisuri si vesminte atragatoare...simplu, generos, cum citeam pe vremuri in povestile cu zane!) Revenind la fraza de inceput...de ce realizez doar DUPA? Din superficialitate, detasare, suficienta...graba...intoleranta...Probabil cate putin din toate...Pentru ca ei nu epateaza, nu sclipesc, nu -si ”urla” omenia...O traiesc pur si simplu...ATAT DE SIMPLU, CA DE CELE MAI MULTE ORI TRECEM PE LANGA EI...mult prea repede si nu interactionam decat foarte putin...

Ca orice minune, ei isi urmeaza propriul drum, influentandu-le si pe ale noastre, indiferent cat de tarziu (uneori niciodata chiar!) realizam - sau nu! asta. Sunt printre fericitii care i-au intalnit si pentru ca i-am simtit aproape... le MULTUMESC, indiferent de intarziere!!

Despre frumusete...

”Frumusetea lucrurilor exista in sufletul celui care le priveste” afirma David Hume...suprinzand perfect esenta...Ce e frumos?? Tot ce are rezonanta cu trairile tale, cu lumea ta interioara, cu adevarul din tine...cu partea aceea pe care de cele mai multe ori o ascunzi...de teama ca nu cumva....cineva...sa-ti descopere ”calcaiul”....Numeste acum 10 lucruri frumoase pentru tine...si ai sa vezi ce incerc sa spun. Pentru mine soarele, copiii, florile, marea, pasarile, ochii, copacii, verdele, cartile si muntele sunt intruchipari ale frumosului...Este -asadar - frumosul meu...Sunt de acord ca exista frumusetea unanim acceptata...dar frumusetea suprema este aceea pe care o simtim, cea care trece de bariera superficiala a ”privitului” , a ”unanimului”, cea care se identifica - in mod dureros de concret - cu ceea ce suntem fiecare dintre noi...

As vrea sa va cunosc prin ceea ce vi se pare voua frumos! Astept cu drag ”frumusetea” voastra!

Despre puterea mintii...

Daca la inceput tot ce tinea de subiectul ”gandire pozitiva” ma scotea din minti prin banalitate, cliseu, blablabla-uri interminabile si inepuizabile pe aceasta tema...mai nou constat ca realmente functioneaza si ca deja celebrul citat din ”Alchimistul” lui Coehlo (care, cu riscul de a ma repeta, ma enerva cumplit...si - daca stau bine sa ma gandesc..- nu el in sine...ci siguranta si nonsalanta cu care toti ”cultivatii” il debitau, fie ca era sau nu in context!!) are o forta proprie...aceea de autosugestie...Din pacate stii cand iti dai seama de asta? Atunci cand functioneaza reversul...cand tot pesimismul din lumea asta isi gaseste o gazda perfecta in mintea ta...si cand tot raul care s-a revarsat vreodata asupra cuiva isi intinde aripa fatidica si asupra unei parti importante din creierul tau - in zona tenebroasa si de nepatruns a subconstientului...ATUNCI doar...te trezesti doborat de propriile idei negre, cumplite...ranchiunoase, gaunoase...urate...(cam prea multe ”adjective”...nu-i asa?)si simti ca pasesti pe terenuri mlastinoase si te tot afunzi...Ce solutii ai? Matematica pura...au te ineci in balta dezolarii si a ”nusuntinstaredenimicului”...au chemi universul la apel, il convoci la o discutie in tete-a-tete si...va imprieteniti...uneltind impreuna la propria fericire. Greu? Nu imposibil...V-o spune un sceptic ....si, culmea!...chiar functioneaza...in loc de concluzie...ne suntem cei mai buni prieteni dar si cei mai mari dusmani...Doar de noi depinde cum ne situam!

De-a cuvintele...

M-am apucat de ”blogarit” din dorinta de a ma exprima intr-un fel mai...sa zicem...coerent...constant...nu neaparat concis...si dintr-un impuls nebun de a ma juca de-a scrisul...Acum nu stiu exact daca asta e o boala...dar incepe sa-mi fie din ce in ce mai clar ca se cam acutizeaza...Cuvintele...cu cateva saptamani in urma am inceput ”cuvantul zilei” - o distractie extrem de interesanta...Functioneaza foarte simplu - primul cuvant care-ti vine in minte atunci cand te trezesti...Cel mai haios e ca..intr-un fel sau altul iti influenteaza ziua...ca e sau nu autosugestie...n-as putea sa garantez...dar ce te faci cand ai de-a face cu ”morocanos” sau ”draci” sau ”depresie”?? Pentru ca trebuie sa recunosc ca nu de putine ori au fost primele, matinale si fardate...gata sa defileze prin mintea mea amortita de somn....Pai ce sa faci? Incerci sa le privesti chioras si sa fii mai puternica decat ele...Asa ca...hai sa ne jucam cu ideile si cuvintele...nu se stie niciodata ce putem descoperi cu adevarat...
Apropo....cuvantul zilei: ”hmmmm” ( a se mentiona ca nu este neaparata nevoie sa fie un cuvant strict...se accepta si onomatopeele ;)))

Carnavalisme...

Mi-e imposibil sa vorbesc despre Italia fara sa ma refer, putin macar, la Venetia...In perioada carnavalului este o feerie...frumosi nebuni, costumati de epoca...si nu numai..defileaza pe stradutele - care au forma unor spaghetti intr-o farfurie - intortocheate si intrepatrunse - foarte asemanatoare...Dar mai bine las filmuletul sa va poarte putin in lumea de care incerc sa va povestesc. Ultima zi de carnaval, 5.02.2008. Enjoy!

O mentiune: in film apar dragii mei Dessi, Meelis (el filmeaza ;) si o noua cunostinta - din Estonia - Cristina...Aaa, era sa uit... la un moment dat va voi surprinde cu niste ”exclamatii” in...estoniana ;))

GIARDINO GIUSTI - una dintre minunile (mai putin cunoscute) ale Veronei..Locul pe care-l numeam mai sus ”coltul meu de rai”. Mi-as dori din suflet sa-i gasesc perechea in inima Bucurestiului...

LA SCALA...

Un loc in care ai senzatia ca visezi (in aparenta simplu, fara nimic sofisticat...reuseste sa-ti taie respiratia!)

San Tomaso

un colt in care-l simteam prezenta (in imagine orga renumita pentru acuratetea sunetului si pentru faptul ca Mozart insusi i-a dat ”viata”!)

Crampeie veroneze...

Am avut o zi interesanta...ar trebui sa spun memoria mea a avut o zi interesanta...productiva chiar...mi s-a facut un dor nebun...de un loc pe care am sa-l numesc coltul meu de rai, unde ma refugiam ori de cate ori in mijlocul zilei simteam nevoia sa ma ascund...situat la inaltime...ofera o perspectiva unica asupra Veronei...Spuneam de memoria mea...chiar asa...de ce azi? Poate pentru ca se implinesc cinci luni de cand am haladuit ultima data pe aleile pustii, printre ruinele romane si fantanile arteziene...Mi-e dor de filele cartii, cu mirosul lor imbietor de hartie proaspat tiparita...de soarele cu dintisori deja (in luna lui Februarie...), de oamenii care se plimbau nestingheriti de probleme cotidiene (sau cel putin asa pareau), de fetele senine, care - fie ca te cunosteau sau nu - iti suradeau si-ti dadeau binete, de benzile pentru biciclisti (care, credeti sau nu? erau DOAR pentru ei), de ”dolce farniente”-le atat de greu - daca nu imposibil - de imitat oriunde altundeva, de via XX Settembre (pe unde mergeam mai mult in alergand, din cauza negrisorilor pusi pe afaceri necurate...) Sigur, orice loc frumos are ”intunericul” sau...dar asta nu-i stirbeste cu nimic frumusetea...Ba dimpotriva...Imi lipseste enorm farmecul de poveste cu iz romantic pe care il are centrul vechi...si cred ca stiu acum...seninatatea, lumina din priviri, generozitatea...rar intalnite in griul nostru caracteristic...ele imi lipsesc atat de mult, incat nu ma pot exprima in cuvinte...Si ce fac? Caut sa regasesc printre imagini senzatiile de atunci...si pastrez cu drag si sfintenie amintirile minunate care ma leaga prin fire pe cat de invizibile pe atat de puternice de mica mea lume din Verona!

Tai plictiseala in felii...

mari, imbietoare....Aud cum cad si se lovesc de pamant...cu un zgomot surd, specific...Le privesc, rand pe rand...cum se desfasoara si cuprind treptat podeaua...stratul creste, ingrijorator de repede...si, si...simt ca trebuie sa opresc valul...Dar nu pot...deja inghit...si incerc sa articulez cateva sunete salvatoare...Plictisul rasuna....vuieste, huruie, se involbureaza...Acum s-a oprit...Timpanele imi vajaie inca...Plictisul tiuie...enervant, constant...dezolant...deprimant...Cu o ultima sfortare ies la liman....peretii imi intind mainile...ma trag...fereastra imi face promisiuni pecetluite cu o raza de soare...un semn de carte imi indica un nou traseu si picaturi de muzica incep sa curga ca o ploaie de vara, semn ca n-am murit...ca am supravietuit macelului plictiselii...
Aaaa, si cred ca nu eu eram cea care taia feliile, ci PLICTISEALA!