De ce ne grabim iar, tati???

am auzit firav in spatele meu intrebarea...Instinctiv m-am intors sa-l vad...O mogaldeata de maxim 3 ani, care se impiedica in sireturile pantofiorilor sport, incercand sa tina pasul cu tatal sau - misiune aproape imposibila, daca stau sa ma gandesc la scancetele de protest!!
"Pentru ca asa trebuie, tati, mergem la gradinita" a venit raspunsul prompt...
Chiar asa?? Invatam de mici ca TREBUIE sa ne grabim, sa alergam, sa stam la cozi interminabile, sa ne "responsabilizam",....sa....sa...
Traim in epoca "nuavemtimpului" . Daca ne permitem luxul sa ne oprim pur si simplu din vartej, sa luam o pauza de la graba suverana, sa inspiram profund, sa ne lasam ademeniti de culorile incredibile ale Cismigiului, sa ne jucam cu un catel zapacit, care latra fioros (patruns si el de un subit simt al datoriei), sa stam pe banca cu gandurile noastre (de care fugim bezmetici), sa ne intalnim cu cei dragi si sa-i felicitam in direct de ziua lor (nu prin telefoane sau sms-uri...), ne simtim intr-un fel vinovati...si ne propunem sa recuperam intr-un fel repaosul....Suntem angajati cu norma intreaga in slujba grabei si ea, sefa, nu iarta....
TREBUIE (ca tot suntem obisnuiti cu imperativele!!!) sa ne responsabilizam de mici...Copiii nostri aud din ce in ce mai des "nu-uri", "asa trebuie", "n-ai voie" si alte derivate....Mi-ar placea sa ni-i privim cu drag, sa fim mai indulgenti, sa le oferim alternative, sa ne asezam in mijlocul jucariilor, sa ne copilarim impreuna cu ei si sa ne amintim ca ei merita tot timpul din lume...

Pentru ca azi incepe scoala...

sunt usor nostalgica...In drumul meu spre Conservator, trec in fiecare dimineata pe langa Liceul "Gh.Lazar"...E drept ca nu imi retine atentia de fiecare data dar azi, bratele de flori, rochitele special pregatite pentru "prima zi", camerele foto, idilele, mapele (demnele urmase ale ghiozdanelor "burdusite"), emotiile mai mult sau mai putin mascate, aglomeratia din jur, claxoanele si..alte detalii de "gen" liceu, "gen" profa, GEN lingvistice...nu pot trece neobservate. Si-atunci, cu zumzetul familiar in urechi si pasul intins, ajung in curtea celebrului "Misu" (n.b. "Mihai Viteazul")...Scenariul e acelasi, numai ca de data asta sunt protagonista...Imi aranjez cu minutiozitate o bucla rebela, sunt atenta la faldul bluzei (neaparat verde...) si sunt gata!! Colegii sunt aceiasi, dar parca putin schimbati...cu un aer de vacanta....nerabdatori, agitati. Intrebarile se intrepatrund, raspunsurile asijderea....Clasa miroase a lemn si a creta...banca scartie la fel ca inainte; inca mai pastreaza declinarile latinesti intr-un coltisor strategic ales, departe de ochii vigilenti ai doamnei S....Si mai e si Matilda, docila si linistita, cu vorba molcoma si ochii mari....
Inchid ochii putin, cat sa-mi intiparesc mai bine in suflet momentul...Aud soneria (desi preferam clopotelul...) si tresar...Ce ora am?

Imi place sa ma reintorc, sa retraiesc momentele frumoase sau poate mai putin...sa visez cu ochii deschisi, sa ma imaginez...sa ma reintalnesc: Angela de atunci si Angela de acum au inca foarte multe in comun...ambelor le place culoarea verde si...privitul pe fereastra...

Brasov...

Orasul vacantelor petrecute la rude cu suflet mare ca o paine rotunda cu ”cartoafe”...

Mi-e drag sa-l revad in fiecare an la fel de primitor, de vechi, de sensibil, ca un bunic ce-si tine in brate nepotii si le deapana povesti...In Brasov sunt in stare sa stau cu orele intr-un loc si sa privesc oamenii... sa adulmec aroma de covrigi calzi, de iarba proaspat cosita, de pamant reavan, scaldat de ploi de vara...Uit de timp, de mine, de lume si ma agat cu disperare de senzatii...

Ma pierd pe stradutele mici si racoroase, sorb din priviri muscatele rosii de la ferestrele pe jumatate oblonite, ma incumet pe Strada Sforii si imi numar pasii ca la echilibristica...Relaxant...

Un loc in care simt ca respir....

O zi ca toate zilele...

Sunt la birou, intr-o zi obisnuita, cu toate obiceiurile mele (muzica in surdina, facebook, partituri deschise la recitativ, o carte de frunzarit in pauze, o revista glossy pentru momentele fancy, iaurtul de baut cu visine si vanilie - 0.8% grasime - ca deee...am o silueta de modelat si aparat!) si incerc sa-mi adun gandurile zburatacite. Suna telefonul....cineva dintr-un birou alaturat preia legatura. "Ce bine", zic si reiau butonatul tastaturii (imi face bine "muzica" asta pacanit-tacanitoare...imi da un sentiment de siguranta, de importanta...de treaba...) In fine...ma uit intrebator si usor nostalgic la ochelarii mari de soare care se odihnesc intr-un colt langa "tona" de chei zornaitoare si mi se face un dor de duca...Bine, bine dar nu pot sa plec inca. Astept sa se faca macar doua...Abia atunci pot sa-mi iau zborul prin orasul incalzit si suprapopulat/poluat...Am in plan o oprire la libraria din colt de la Kogalniceanu, o adevarata oaza... cu miros de cerneala, de tipar, de levantica (probabil parfumul vanzatoarei sau al vreunei cliente)...Ma simt deja mai bine, desi usor visatoare (e manifestarea mea fireasca in fata rafturilor pline de carti...De fapt, una dintre ele. Sunt momente in care am un sentiment pios de resemnare, de admiratie nedisimulata, de foame - la propriu. Depinde pe ce-mi cad ochii. Sunt romane pe care le-as devora pe loc, asezata pe dusumea, printre cutii, altele pe care le-as duce acasa si le-as savura in liniste...Greu de explicat dar cu siguranta de inteles pentru impatimiti...Ies din librarie si claxoanele/ sirenele ambulantei, plus un grup de pusti galagiosoteribilistosmeKeri - ce se gratulau "primat" - ma trezesc din reverie si-mi amintesc ca ma aflu in intersectia de la Izvor - unde risti sa te transformi in stana de piatra asteptand schimbarea culorii semaforului...(Cand, in sfarsit, fericit ca e VEEERDE, purcezi a traversa, ghinion: trebuie sa te opresti la jumatate - pe pod, pentru cunoscatori - ca, raspuns coooorect: e VEEEERDE dar de data asta pentru masini!) Imi reiau, ascultatoare, asteptarea, simtind cum se itesc radacinile din talpa sandalei.....Normal, am timp sa si visez....Ma trezeste puhoiul din spate care se napusteste fioros spre gura de metrou. Sunt purtata de val....S-a dus poezia, imi zic si ma scotocesc grabit prin geanta, portofel, sa fie oare buzunar??? dupa cartela...Uite ca vine si metroul...Ma grabesc sa-l prind (nu de alta dar nu pot fi sigura cand apare urmatorul si mai am cateva lucruri de rezolvat dupa-amiaza...)

”Crochiu”...

Ofoaieuncreioncugumalinistemultalinistesigandurifranturiimpiedicandu-seuneledealtele,invalmasiteCefacFixezcatevapunctelaintamplaresiincercsaleunescfarasamairidiccreionul...Doar celemaiimportantepotfihasurateOricearfi,insa,nuridic...Sidecenu?(STERSATURA-acumintrainscenaguma)safie(stersaturaaaaa)vinameacanumai(stersaturaaaaaaaa)potsaha..hrssssst,facevarfulcreionuluisisarecatcolopemasa.Privescneputincioasalagolulnecioplitlasatdevarfsilafoaiameamazgalitasiacumce?amgumasipotsacontinuucuea.Vafidoardesenulmeupotoricands-oiaudelacapatsisaschimbideea:ce-areafacedacaecreionsauguma?Importantedesenulsivitalaecontinuitateanuridicavarful/gumatin......e....ri.......................m......ul.....





,,,,,,,,,,,,,,,,,,,sa......m//...................................n....................*/////////////////.........................3........................





........... DA!.............................

Inutil...

Sunt dimineti in care ma trezesc extrem de optimista...Si azi a fost una dintre ele..pana la un punct in care, inghesuita in metrou, au inceput sa ma napadeasca ganduri gri (cel putin...)...Mai mult si mai mult... nu-mi dadea pace intrebarea "pentru ce??"...si, oricat m-am straduit, n-am reusit sa gasesc un raspuns care sa ma multumeasca macar...Mergem si nu stim exact unde sau daca vom ajunge vreodata...Drumul asta banal...ar trebui putin colorat, nuantat...cosmetizat...As fi nedreapta sa nu recunosc ca sunt momente absolut speciale, sunt halte in care ne tragem rasuflarea si ne incarcam ca sa putem inainta...Prietenii, oamenii care ne iubesc si pe care-i iubim, catelul blocului (as in NEGRA sau Nelson - ca-i lipseste un ochisor -) care ma conduce fidel in fiecare dimineata pana la sosea (de teama, probabil ca, adancita in ganduri, sa nu uit pe unde trebuie sa merg), revolutionarea zilnica a sifonierului..in cautarea unui "outfit" cat maaaai si maaai....(care sa ce??)....Pardon, acum eram la argumentele pro....Sa ma tin de ele, zic: carti, soare, ploaie, miros de tei, apa...sunt "cosmeticele" de cea mai buna calitate pe care n-ar trebui sa uitam sa le aplicam...Astfel, drumul spre....noi sau..altii....drumul nostru capata, daca nu un sens concret, o devenire cel putin... placuta, vie, palpabila...Doar asa putem tine pasul...

Cu gandul departe...

Acolo unde vor cuvintele...

Potrivit unui vechi obicei al meu, am indrazneala sa ma iau la tranta cu gandurile mele si nebunia sa le incartiruiesc sub forma de cuvinte...Ma aventurez in a le curma zborul si a le ”asterne” pe ecran...Si le privesc pana le golesc de sens...si-mi apar ca niste semne ciudate, intr-o limba ”coventie” a unei lumi ce nu e neaparat a mea...Si ma intreb: unde merg? ce vreau? ce astept? Un raspuns de la ele...un raspuns care - de cele mai multe ori - intarzie sa apara....Ma incapatanez insa in a crede ca forta abracadabranta a literelor ma poate lamuri...si scriu, scriu, scriu...

Prietenie pe viata

”desi e adevarat ca si cartile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenta este ca, in vreme ce oamenii intotdeauna te lasa balta cand vine vremea sa nu mai poata obtine de la tine nici un avantaj, placere, interes sau cel putin o senzatie placuta, o carte nu te paraseste niciodata. Fireste, uneori tu le lasi balta, poate ani in sir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar daca le-ai tradat, nu-ti vor intoarce nicicand spatele: te vor astepta tacute si modeste pe raftul lor. Te vor astepta zece ani. Nu se vor plange. Pana intr-o noapte in care ai brusc nevoie de o carte; chiar si la trei dimineata, chiar daca e o carte pe care ai parasit-o si ai sters-o din inima de ani si ani, nu te va dezamagi niciodata, va cobori din raft si iti va tine tovarasie la nevoie. Nu va incerca sa-si ia revansa sau sa se scuze sau sa se intrebe daca merita sa o faca, daca tu o meriti sau daca va mai potriviti, va veni pe loc, de indata ce i-o ceri. O carte nu te va dezamagi niciodata.” (AMOS OZ - ”Poveste despre dragoste si intuneric”)

Romania mea....

Batranica din Parcul Cismigiu...

sta intr-o cabina telefonica din fata uneia dintre intrarile parcului...O vad in fiecare dimineata, chircita de suferinta si frig, cu cate o bucata de paine in mana...Molfaie cu ochi tristi si pierduti, lacrimi si faramituri...La o prima privire pare un morman de zdrente aruncate...Daca te uiti mai atent insa, zdrentele au viata....cruda, nedreapta...dar VIATA. Nu pot sa nu ma intreb ce a fost oare aceasta femeie si cum a ajuns asa?? In orice caz, nu asta e problema ci...cum putem oare ajuta..Nu putem ramane indiferenti la durerea cumplita a acestor oameni abrutizati, inmormantati de vii, claustrati...Imi spunea cineva ca se poate si mai rau...ca totusi batranica de care povestesc este tolerata in cabina telefonica...E drept ca, daca ma gandesc bine, exista - chiar in apropiere de cartierul in care locuiesc - un om a carui infatisare contrazice denumirea...aduce mai degraba cu un animal haituit...plin de rani, imund, uneori isteric, imprevizibil, alteori pasnic...De ani de zile, acest om isi duce viata pe strazi, pe bancile din statiile de autobuz, pe asfalt, avand de cele mai multe ori ca tovaras de suferinta un caine latos...Intotdeauna m-a uluit afectiunea cateilor, insa in cazul acesta e aproape umana...Cainele tine loc de partener de viata...(nu de putine ori am asistat la "discutiile" lor...), de perna si patura in zilele geroase ale iernii...De ajuns...Revenind la subiect, incerc timid prin postarea mea sa atrag atentia unor persoane influente, dornice sa faca un bine...Ganditi-va la cate sute, daca nu mii, de cazuri exista doar in orasele mari...Opriti-va putin din preocuparile voastre zilnice si uitati-va in jur, pe strazi, la metrou, in pragurile magazinelor, in scari de bloc...Imposibil sa nu va sara in ochi un astfel de caz. Si, rogu-va, nu fiti indiferenti, nu-i huliti, nu-i condamnati, nu va intoarceti scarbiti...Oferiti-le macar putin din compasiunea voastra, daca nu mai mult...paine, apa, haine inghesuite prin sifonier de a caror existenta nici nu mai stiti...ORICE! Si, nu in ultimul rand, TOLERANTA!

Romania citeste, frate!!

" Fata, ce nervoasa sunt ca nu gasesc *sogunu'* ala....L-am cautat la toate chioscurile..." Cam asa suna discutia in metroul aglomerat care ne "livreaza" constiincios in fiecare dimineata pe unde se poate...Daca nu e suficient de clar, sa mentionez ca duduita se referea la romanul "Shogun" , devenit deja ”brand” in urma filmului...Ce sa zic? Prima reactie a fost sa rad...M-am gandit ca stam bine...daca ne-am hotarat sa ne coafam cultura cu romane de buzunar. Tot e ok, atat timp cat se citeste. E drept ca, mai nou, in locul ziarelor si al revistelor ”glossy”, au rasarit timid romanele din colectia ”Cotidianul”( in cele mai fericite cazuri!).. In varianta nefericita, mai zaresti si Sandra Brown (oare e vesnica??? Am senzatia ca da, la stransa concurenta cu maneaua!!!), secondata de ”savuroasa” Kinsella...(cea din urma e chiar haioasa:)...Acum, ca sa carcotesc pana la capat, dilema e: citim ca e la moda, ca e ”cool”, ca e ”trendy”, ca o carte poate fi un accesoriu la fel de ”wow” ca si brosa Cellini? Saaaaaaaaaau: pentru ca simtim uneori nevoia de a evada din spatiul inchis in care misunam zilnic, ocupati pana peste cap cu deadline-uri (”termen limita” e prea lung:D), din metroul imbacsit si plin ochi..., din dorinta de a ne proiecta in lumea eroilor nostri favoriti...Hmm, greu de spus...As vrea sa asist la o relansare a pasiunii autentice pentru citit, daaar nu cu orice pret. Nu-mi doresc o moda in alegerea cartilor, o indoctrinare, o incartiruire...gen, citim ”sogunu*” ca a zis nenea ala din reclama ca - numai cu o suta de mii saptamanal - iti faci biblioteca...(imposibil ca a doua zi, in metrou, sa nu observi uniforma ”sogun”)...Hai sa citim din convingere, sa anticipam, sa ne simtim liberi in alegerile pe care le facem...si sa ni le asumam..

Nimic nu e cum trebuie sa fie....

imi spun, frunzarind prin minte, incercand sa gasesc raspunsul corect, fituica salvatoare...cea care sa ma scoata din zumzaitul ametitor al intrebarilor fara raspuns...CUM TREBUIE SA FIE...desi stiu...constat ca fac cu totul altceva...Nu pot sa scriu...de nervi...simt cum ma inunda iarasi sentimentul meu -prieten - de inutilitate...si n-am decat doua variante: ma resemnez sau ma impotrivesc...Nu, o iau razna...dar tin sa finalizez ceva ce incoltise in capul meu intr-o dimineata..ca..orice as face, nimicul MEU nu e cum trebuie sa fie (de parca as putea sa stiu care-i varianta corecta!!!) How stupid is that:))

Lalalalaaaaaaaaa

I feel like singing my heart out loud...and dancing for nothing but the pleasure of living...I grab myself from stormy thoughts and frightful ideas and...lalalalaaaaaaaaaaa..It*s as easy as a feather...I have the courage to asume everything and not to be ashamed or melancholic, or sick of...anything...Sing and dance...Dance and sing...Sing and daaance...like a merry-go-round...Free, exhausted of too much happiness, full of hopes and dreams! Lalalalaaaaaaaaa, ieieieeee!! till the end...

NEATA 2009!

1 ianuarie...data a promisiunilor, a sperantei...INCEPUTUL, cand totul e deja istorie si viitorul asteapta ca o pagina alba gata sa fie scrisa...

Privesc tastatura - incerc sa-mi adun gandurile - sa fac o lista (cat mai realista posibil)...Mai bine insa ma las surprinsa - 2009 imi apare ca un moment al rasplatei...Sper sa confirm in 2010 cele afirmate acum.

Un lucru e sigur: lipsa mea de inspiratie!!! Ma uit la litere, ele se uita la mine, tastez constiincios, ele raspund la fel...Mi-e drag flirtul asta (mereu mi-a fost)..De cele mai multe ori m-am lamurit mie...indraznesc sa sper ca si altora...

Pauza de gandire, de pregatire si de....salt intr-un an nou nout!

LA MULTI ANI!!!